MISTERUL SIMENON (Antiportraits de Guy Breton)

 

Ploua de trei luni.

Apa dădea pe-afară din streşini, cădea pe pavaj şi forma adevărate lacuri pe trotuare. Cerul, bineînţeles, era cenuşiu.

Am intrat într-o cafenea mică de pe strada Berry.

— Ce potop! a zis patronul, clătind un pahar.

Am intrat şi mi-am scos pardesiul ud, pe care l-am agăţat într-un cuier.

Pe o banchetă, un bărbat solid  trăgea din pipă, în faţa unui pahar cu bere. Cu picioarele întinse sub masă, urmărea cu privirea fumul tutunului care plutea spre tavan. Degetul gros de la mâna stângă era prins în răscroiala vestei. Părea să viseze.

Am comandat un grog la tejghea, privindu-l în continuare pe acel  bărbat solid, a cărui haină mi s-a părut uzată. Deodată, a scos un băţ de chibrit din buzunar şi s-a scărpinat cu el în ureche. Apoi, m-a privit şi l-am recunoscut.

Era comisarul Maigret. M-am apropiat.

— Bună ziua, domnule comisar. Sunt jurnalist…

A dat din cap, cu un aer absent.

Am arătat atunci spre stiva de farfurioare de dinaintea lui.

— După cum se vede, vă ocupaţi de un caz important…

Nu m-a lăsat să termin.

— Luaţi loc!

Şi, parcă pentru  sine, a spus:

— Şase  asasinate! Sau, mai exact, şase dispariţii. Toţi scriitori: Christian Brulls, Jean du Perry, Georges-Martin-George, Georges d’Isly, Jacques Dersonne, Luc Dorsan. Romancieri plini de viitor şi toţi, reţineţi acest detaliu, extrem de prolifici…

— Numele lor nu-mi spune nimic.

— Sunt morţi de 37 de ani!

— Cum au dispărut?

— Acesta e misterul, a răspuns Maigret, lovindu-şi pipa de toc. Nu se cunoşteau; cel puţin, nimeni nu i-a văzut vreodată împreună.

— Şi, bineînţeles, aveţi o idee despre asasin?

— Da…

Maigret şi-a luat punga cu tutun şi şi-a umplut încet pipa. După ce a terminat, a băut o gură de bere şi şi-a căutat chibriturile.

— Toţi au dispărut în 1930…

— Şi?

Maigret şi-a aprins pipa.

— Ei bine, la puţin timp după ce nu s-a mai vorbit despre ei, s-a ivit brusc un scriitor necunsocut. Poate că dumneata, care eşti jurnalist, îl cunoşti. E vorba de un anume Georges Simenon. Nimeni nu citise vreun rând scris de el când, brusc, a publicat un roman  pe lună… Înţelegeţi?

— Nu îndrăznesc…

Maigret şi-a reaprins pipa, care se stinsese, şi  m-a privit cu coada ochiului.

— Îndrăzniţi!

— Cum! Credeţi că Georges Simenon i-a asasinat pe cei şase scriitori ca să le fure manuscrisele inedite?

Maigret părea că se gândeşte.

— Asta ar explica faimoasa  uşurinţă cu care ar scrie acest Simenon. Şi multe alte lucruri…

— Aţi dat ochii cu el?

— Este la Paris de cincisprezece zile. Locuieşte la doi paşi, la Claridge.  De-asta  stau aici, în cafenea, în loc să fiu la mine acasă şi să beau nişte groguri bune, pregătite de doamna Maigret…

— La ce alte lucruri vă refereaţi?

Maigret a scos un mic dosar din buzunar.

— Am primit informaţii despre felul său de viaţă în Elveţia. Existenţa lui sănătoasă şi sportivă este complet anormală pentru un scriitor adevărat. Nu-şi frecventează confraţii, are o viaţă de familie. Am aici raportul pe care mi l-a trimis colegul meu  din Geneva. Ascultaţi: „Georges Simenon e belgian, născut în 1903, la Liège. Iată programul lui: se scoală în fiecare dimineaţă la  şase şi jumătate. Intră în biroul lui şi, cu perdelele netrase, bate la maşină. În general, după trei ore, a terminat un capitol de roman”.

Apoi, după o mică pauză:

— Tot aşa de repede scria şi Paul Bourget? a adăugat comisarul, prea puţin la curent cu activitatea literară.

Acum, parcă mă apăsa o îndoială.

— Credeţi că nu face altceva decât să copieze opera uneia dintre victimele sale?

Maigret a dat din cap, fluierând uşor, apoi a continuat să citească din documentul primit din Elveţia:

— „La ora patru după-amiază, iese din birou şi se ocupă de soţie şi de copii.” Cunoaşteţi mulţi scriitori care trăiesc aşa? m-a întrebat Maigret. Toate astea îl condamnă!

Şi-a umplut o nouă pipă şi a citit mai departe:

— „La Vevey, după-amiaza este  consacrată unor plimbări pe jos sau unei partide de pescuit.  Georges Simenon nu se droghează. Nu a fost amestecat în niciun scandal. Are un singur viciu: pipa…”

Maigret a zâmbit  şi a continuat:

— „Cărţile lui au un succes considerabil. E inclus în programa facultăţilor ca Marcel Pagnol şi Jean Anouilh. A fost tradus în toate ţările lumii!” A ştiut să-şi aleagă victime  talentate, a spus Maigret, punând la loc dosarul. Dar e îngrijorat: în treizeci de ani, şi-a schimbat domiciliul de 28 de ori… Ăsta nu e un semn?

În acel moment, a început să plouă în cafenea; picături mari cădeau în paharul lui Maigret, după care a urmat o adevărată aversă. Patronul ne-a explicat că s-a spart o conductă  de apă.

— Să ieşim, a spus Maigret. Ploaia e plăcută afară… De altfel, am chef  să dau o raită la Claridge, să văd ce face individul…

În stradă, ploaia nu se domolise încă. Câteva firme de neon se oglindeau în băltoacele de apă.

Maigret a strănutat.

La intrarea hotelului, fotoreporterii îl aşteptau pe Georges Simenon. Maigret i-a împins într-o parte. Am intrat. Pantofii mari ai comisarului au călcat pe covoarele luxoase de la Claridge. Holul ni s-a părut trist şi mohorât. Este adevărat că o ploaie torenţială cădea din tavan, inundând lumina lustrelor şi făcând să lucească covoarele moi.

Ni s-a explicat că un client a lăsat apa să curgă în cadă până a dat pe afară.

Maigret şi-a ridicat gulerul pardesiului şi, cu picioarele în apă, a aşteptat.

După câteva clipe, Georges Simenon şi soţia lui, în impermeabile, au traversat holul. Scriitorul avea pe buze un zâmbet sincer şi simpatic. Doamna Simenon zâmbea şi ea, dar timid. Lângă ei, un băieţel a arătat spre Maigret şi a zis:

— Uite, tată, parcă ar fi un poliţist!

Toată lumea s-a prăpădit de râs.

Maigret, vexat, m-a tras după el în stradă, unde ploua. Am mers până la Concorde. Pantofii noştri, plini de apă, scoteau un sunet zglobiu când puneam piciorul pe pavaj.

Apoi, Maigret a intrat într-o cafenea.

— O să telefonez la Poliţia Judiciară, mi-a spus el.

L-am urmat. Aparatul era pe tejghea.

— Alo! Antonin? Ceva nou? Ce? Al şaptelea dispărut! Numele lui?

Ochii i-au lucit.

— Mulţumesc!

A închis, părând preocupat. Apoi, brusc, m-a prins de braţ şi m-a tras în fugă spre un taxi.

— Sigur că da, asta e! a zis el. De ce nu m-am gândit până acum?

I-a spus şoferului adresa unei edituri celebre. Maşina a pornit pe străzile triste. Maigret, aşezat confortabil pe banchetă, trăgea din pipă zâmbind.

M-a lăsat un moment în taxiul oprit, apoi a revenit, exclamând triumfător:

— Am avut dreptate!

— Ce? Simenon e asasinul celor şase scriitori?

— Nici vorbă! Scriitorii ăştia n-au existat niciodată… Numele lor fuseseră inventate de Georges Simenon  la începutul carierei sale. Se folosea de ele ca pseudonime, ca să semneze  romane populare. De aceea au dispărut când s-a hotărât să semneze Simenon.

— Dar ce v-a făcut să vă daţi seama?

— Adineauri, mi-a fost comunicat un  al şaptelea nume: Georges Sim! Era clar.

Maigret mi-a strâns mâna.

— Iată un caz încheiat! O să pot să mă întorc în sfârşit acasă. Doamna Maigret o să-mi prepare o supă fierbinte.

S-a uitat la ceas.

Era unsprezece.

— Aş bea mai curând un grog, a zis el.

Ploaia cădea fără oprire pe pavajul acelei străduţe sinistre.

 

 

 

 

Comentarii

Nume obligatoriu

Website