Lansarea romanului Alabama Song (Premiul Goncourt 2007) de Gilles Leroy, la București și Brașov, în prezența autorului (invitatul editurii și al Ambasadei Franței), a editorului, Nicolae Elek (Pro Editură și Tipografie), și a traducătorului, Nicolae Constantinescu.

O istorie erotică a curţii de la Versailles la Gaudeamus 2015

Sîmbătă, 21 noiembrie, ora 11.00, în cadrul Tîrgului Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură 2015, Sala Cupola, Michel-Vergé Franceschi şi Anna Moretti au conferenţiat pornind de la volumul O istorie erotică a curţii de la Versailles, apărut în colecţia „Hexagon. Istorie” a Editurii Polirom, traducere de Nicolae Constantinescu, şi în ediţie digitală.

Conferinţa a fost urmată de lansarea cărţii.

Invitaţi: Fabien Flori, Christian Derveloy, Adrian Cioroianu, Nicolae Constantinescu, Adrian Şerban

Moderatoare: Mihaela Dedeoglu

Pe vremea lui Ludovic al XIII-lea, Versailles era doar un modest pavilion de vînătoare. Ludovic al XIV-lea îl transformă într-un centru al puterii, dar şi într-un loc al plăcerii, dorinţei şi desfrîului. Grădinile noului castel, parcurile cu fîntîni, apartamentele legate între ele, totul părea menit să adăpostească aventurile Regelui Soare cu nenumăratele-i amante.

Ludovic al XV-lea trăieşte în aceeaşi frenezie a destrăbălării, iar doamna de Pompadour, marea sa favorită, are grijă să-i aducă în pat mereu alte şi alte tinere.

Suspectat mult timp de impotenţă, Ludovic al XVI-lea este doar o umbră a înaintaşilor lui. În ajunul Revoluţiei de la 1789, după mai bine de un secol de strălucire, „mica Sodomă” de la Versailles îşi aruncă ultimele văpăi…

Din cuprins:

Primele idile de la Versailles • Doamna de Maintenon, o nimfă rătăcită • Versailles, noua Sodomă • De la moartea lui Ludovic la orgiile Regentului • Voluptăţi şi dezmăţuri în vremea lui Ludovic al XV‑lea • Un castel vechi pentru un rege tînăr şi impotent

Citiţi mai jos un fragment din volum:

„Pentru Louise de La Vallière, Ludovic al XIV-lea amenajează grădini, continuînd opera tatălui său. Cere o evaluare topografică generală a locurilor. Cumpără terenuri, înglobează satele Trianon şi Choisy‑aux‑Boeufs, achiziţionează moşiile du Vivier şi de La Boissière, pe care va porunci să fie crescută menajeria, moştenită de la un alt mare seducător, Francisc I, care adusese din Africa şi din America animale sălbatice, lei «şi leonoaice».

În parcul tatălui său, Ludovic primeşte uneori întreaga curte, făcînd paradă, cu bucurie şi mîndrie, de iubirea şi de tinereţea lui. Orice bărbat îndrăgostit simte nevoia să arate întregii lumi norocul pe care îl are de a împărţi patul cu o fiinţă atît de frumoasă. Dar, după ce se termină petrecerea, Ludovic vrea să rămînă singur cu Louise. Unii curteni încep atunci să înţeleagă aplecarea regelui către „rahiticul castel” de la Versailles. Sătui să mai doarmă noaptea în caleştile lor, cîţiva plănuiesc să‑şi construiască case mari în apropierea castelului.

Începe atunci amenajarea acestuia, graţie primelor eforturi ale unui bărbat tînăr de a‑şi cuceri iubita. Este instalat un balcon din feronerie aurită, în stilul celui al lui Romeo şi al Julietei din Verona: balconul este necesar serenadei (de jos) şi suspinelor (de sus). Busturi cu ochi iscoditori sunt fixate pe console în curte, ca şi cum Ludovic ar fi vrut s‑o expună pe Louise, ascunzînd‑o în acelaşi timp de adevăratele priviri. Aceste capete de marmură rece cu ochi morţi vor şti să‑şi ţină gura de piatră mai bine decît mulţi curteni.

Iubirea face să chiorăie maţele. Iubirea stîrneşte foamea. Le Vau primeşte sarcina să construiască bucătării. În clădirile anexe din partea de nord. Iubirea are nevoie de spaţiu, de cavalcade, de întîlniri dese, uneori pe furiş, întotdeauna intense. Iubirea este sentiment. Dar şi impuls. Le Vau reconstruieşte grajdurile. În clădirile anexe din partea de sud. Iubirea impune lux, confort, stare de bine, petrecerea împreună a timpului. Charles Evrard şi Noël Coypel încep să decoreze primele încăperi ale apartamentelor atunci cînd frigul le impune «zburdalnicilor» să părăsească grădinile şi boschetele pentru paturile cu baldachin şi focul din şemineu.”

Michel Vergé‑Franceschi, specialist în Vechiul Regim, este profesor de istorie modernă la Universitatea din Tours şi laureat al Academiei Franceze şi al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice. A mai publicat Colbert. La politique du bon sens (2003) şi Ninon de Lenclos. Libertine du Grand Siècle (Premiul pentru biografie Historia 2014).

Anna Moretti, doctor în estetică al Universităţii din Corsica, este specializată în domeniul feminităţii şi al senzualităţii în literatură.

Eveniment organizat în parteneriat cu Agenţia Universitară a Francofoniei şi Imprimeria Arta Grafică.

Intervenţia traducătorului la lansarea romanului Suita franceză de Irène Némirovsky

Neavând privilegiul de a fi critic sau istoric literar, voi evita analizele amănunţite şi voi încerca să trec în revistă câteva puncte dintre cele care mie mi se par interesante.

Trebuie să spunem din capul locului că ne aflăm în faţa unei autoare aparte şi a unei opere de excepţie.

Un destin uman şi un destin literar.

Irène Némirovsky s-a născut la Kiev în 1903, tatăl ei fiind unul dintre cei mai bogaţi bancheri evrei din Rusia. După o copilărie fericită la Sankt Petersburg, în urma izbucnirii revoluţiei din 1917, se refugiază împreună cu familia întâi în Finlanda, unde tânăra de 16 ani scrie aceste rânduri:

Născută printre aceşti oameni diferiţi,
Mi se pare uneori că sunt străină
Şi că-mi este hărăzit un alt destin,
Căruia îi consacru toate visele mele.

În cele din urmă, familia Némirovsky ajunge în Franţa şi se instalează în cele din urmă în Franţa, unde tatăl reuşeşte să-şi reconstituie averea şi fiica să obţină licenţa în litere la Sorbona.

În 1926, publică primul roman, Neînţelegerea şi se căsătoreşte cu omul de afaceri Michel Epstein.

Trei ani mai târziu, în 1929, se naşte prima fiică, Denise, şi publică David Golder, primul ei mare succes, roman adaptat pentru teatru şi film. La fel ca Balul, anul următor, după care s-a făcut un film cu actriţa, foarte tânără pe atunci, Danielle Darrieux.

Urmează succes după succes.

În 1937, vine pe lume cea de-a două fiică, Elisabeth.

În pofida succesului, a faptului că romanele sale erau traduse în multe limbi şi se bucura de aprecierea cititorilor şi a criticii de specialitate, deşi era recomandată de nume mari din lumea literelor şi a teatrului, statul francez refuză în mod inexplicabil cetăţenia franceză pentru Irène Némirovsky şi soţul ei, ceea ce o mâhneşte profund.

Irène, Michel, Denise și Elisabeth Epstein se convertesc la catolicism şi primesc botezul în ziua de 2 februarie 1939, ceremonia fiind oficiată de un român, monseniorul Vladimir Ghika, în capela mănăstirii Sainte-Marie din Arondismentul XVI.

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Irène Némirovsky nu va pleca în exil, convinsă că Franţa îi va apăra pe evrei. Prietenii o părăsesc rând pe rând şi editurile refuză să-i mai publice textele.

Părăseşte Parisul şi se retrage la Issy-l’Évêque, un sat unde îşi trimisese deja cele două fete. Aici va scrie Suita franceză, convinsă că va muri în curând.

Jandarmii o vor aresta în faţa copiilor în iunie 1942 şi va fi dusă în lagărul de la Pithiviers, apoi trimisă, cu convoiul 6, la Auschwitz, unde, conform documentelor lagărului, va muri, o săptămână mai târziu, de tifos. Michel Epstein va încerca cu disperare să-ţi salveze soţia, dar va fi şi el trimis în lagăr şi gazat imediat după sosire.

Aici se opreşte destinul uman al lui Irène Némirovsky şi vremelnic, destinul literar, care va reveni la viaţă în mod aproape miraculos.

Bilanţul: 16 romane şi peste 50 de nuvele.

Această operă nu a fost victima uitării, ci a crimei organizate şi a complicităţii poliţiei franceze.

În ultimul text publicat în timpul vieţii (Les Vierges), chiar în ziua încarcerării în lagărul de la Pithiviers, scrisese:

Priveşte-mă. Sunt singură, dar singurătatea mea nu e aleasă, dorită, ci este cea mai rea dintre singurătăţi, umilită, amară, cea a părăsirii, a trădării.

Rar se întâmplă ca acelaşi scriitor să treacă de două ori de la anonimat la notorietate universală, într-un interval de mai bine de şaptezeci de ani, într-un peisaj istoric, social şi cultural total schimbat. În decembrie 1929, Irène Némirovsky, rusoaică emigrantă de 26 de ani, publicase numai o nuvelă şi un roman care nu prea fuseseră băgate în seamă, şi, deodată a izbucnit bomba David Golder, care a făcut din autoare marea atracţie a recepţiilor, fiind curtată de presă, edituri, teatre şi cinema. Apoi, în octombrie 2004, o capodoperă, Suita franceză, reînnoadă legătura ruptă dintre romancieră şi cititori.

Minunea nu este că această carte, ivită din trecut nu s-a întors acolo, nici că două copile semnalate poliţiei germane şi urmărite de jandarmi au salvat-o de la o  soartă necunoscută ducând-o cu ele într-o valiză. Miracolul constă în faptul că mesajul pe care îl conţine a rămas lizibil după o jumătate de secol.

Premiul Renaudot, atribuit Suitei franceze în noiembrie 2004, n-a reparat o nedreptate, ci a scos în evidenţă un roman foarte modern. Irène Némirovsky era conştientă că scria o operă postumă şi se gândea la cititorii ei din secolul următor, în ziua de 2 iunie 1942, când scria pe marginea manuscrisului:

Să nu uit cumva că războiul va trece şi toată partea istorică va păli. Încearcă să faci cât mai multe lucruri, conflicte psihologice… care pot să-i intereseze pe oameni în 1952 sau în 2052.

Suita franceză este un roman care a fost conceput în cinci părţi. Autoarea nu a mai apucat să scrie decât primele două. Ediţia de faţă pune însă la dispoziţia cititorului, în Anexă, însemnările făcute de autoare pentru planul întregii opere. Putem vedea astfel cum ar fi dorit să continue romanul şi care ar fi urmat să fie destinul personajelor.

Furtuna din iunie, prima parte a romanului, ne arată „peste tot, de sus în jos, dezordinea, laşitatea, vanitatea, ignoranţa”. Sub ameninţarea avioanelor germane, valul de refugiaţi părăseşte Parisul. Autoarea înfăţişează aproape cinematografic comportamentul unor personaje foarte diferite în timpul exodului declanşat de înfrângerea Franţei şi pătrunderea trupelor germane în ţară. În faţa derutei generale, civilizaţia cedează reflexelor primitive, sentimentelor elementare de foame, furie, teamă. Niciunul dintre personaje nu înţelege cu adevărat evenimentele. Indiferent de statutul lor social, toate sunt năucite de confuzie. Cititorul poate să le urmărească rând pe rând reacţiile.

A doua parte a romanului, Dolce, este cronica abia deghizată a vieţii satului unde se afla Irène Némirovsky sub ocupaţia trupelor germane. Idila neîmplinită a unei tinere franţuzoaice, Lucile, cu un ofiţer german, Bruno von Falk, oferă o imagine veridică, ignorată de romancierii şi istoricii care se limitează la o viziune candidă a ruralităţii. Deşi revoltată împotriva opiniei publice, o mulţime de prejudecăţi o reţin pe Lucile să-i cedeze germanului. „Spiritul comunitar” învinge liberul arbitru. Dolce este expresia reticenţei „de a trăi, a gândi, a iubi împreună cu alţii, aşa cum vrea un stat, o ţară, un partid”.

Notele de pe marginea romanului dovedesc că îl concepea sub forma unei simfonii ciclice, în care Dolce ar fi fost andante, înainte de scherzo, Captivitate (partea a treia) şi allegro, Luptele (partea a patra). Iar totul s-ar fi încheiat în 1945, cu episodul intitulat Pacea, ceea ce dovedeşte o intuiţie subtilă a evenimentelor. În această ultimă parte, am fi asistat la un triumf al destinului individual, revanşa pionului de pe tabla de şah.

„Nu-mi imaginam, în momentul în care editam Suita franceză, că acest roman postum îşi va găsi locul în cadrul Operelor complete ale mamei mele”, scria Denise Epstein în cuvântul-înainte la ediţia în două volume a întregii opere a lui Irène Némirovsky în Livre de Poche.

Şi apoi, amintea ce scrisese mama ei la douăzeci de ani:

Dacă fericirea nu există, există cel puțin o imitaţie destul de exactă în lumea noastră: a crea. A crea viaţă sau artă, nu are importanţă, a crea este o plăcere mai mult decât umană, a crea este ocupaţia plăcută a zeilor.

Aceasta ar fi fost ocupaţia ei întreaga viaţă. Niciodată, până în ultima zi, nu a lipsit-o de vreo bucurie. Fie ca cititorul să simtă această bucurie.

Video – https://vimeo.com/62655165

Fragment din intervenţia lui Nicolae Constantinescu la masa rotundă „Simenon et ses traducteurs”, Salonul de Carte Paris 2013:

LES DÉFIS DU TRADCTEUR DE SIMENON

Celui qui traduit les romans de Simenon, je pense surtout à la „série Maigret”, doit affronter plusieurs défis.

On dit que les livres de Georges Simenon ne sont pas difficiles à traduire. Mais il ne faut pas se tromper, car le choix des mots roumains pour restituer généralement les nuances et en particulier celles d’un temps passé est souvent délicat.

Premièrement, le titre. Il n’a rien d’un titre de roman policier. Il est une sorte d’énoncé fort simpliste qui n’a pas la vocation d’allécher les fans des romans policiers ordinaires. Mai il faut résister à la tentation de le changer par un autre plus attrayant, le respecter et habituer le lecteur à ce genre de simplicité déroutante.

Et puis, si on veut raconter le sujet, faire une résumé, on peut se trouver dans un certain embarras. Il n’est pas facile de convaincre qu’il s’agit d’un vrai roman policier. Et c’est bien vrai, car il est aussi „autre chose” et le traducteur doit découvrir et restituer cette „autre chose” dans sa version.

Le traducteur doit aussi être très exact s’il veut reproduire la fameuse atmosphère Simenon: les saisons, les sons, les odeurs, la lumière et l’ombre, le sommeil avec ses rêves, tout y concoure pour tracer des tableaux vivants en quelques touches bien choisies. Et, évidement, il ne faut pas oublier la célèbre pipe qui accompagne partout le commissaire, impatient de s’imprégner de l’ambiance des lieux où le crime a été commis.

Puis, vient un moment très incitant et le traducteur ne doit pas se méprendre sur les intentions de l’auteur et surtout souligner le doute. Simenon passe en revue les preuves, les données, les tuyaux dans une perspective d’incertitude. Et ici, nous pouvons envisager deux arrière-pensées de l’auteur: un défi pour le lecteur, qui aurait toutes les données pour dénicher le coupable (on peut essayer, si l’on veut!); une opportunité pour pousser le lecteur sur une fausse piste. Car Simenon ne se prive pas de dépister le lecteur.

A la fin, le dénouement n’a plus d’importance, on ne le pense pas comme quelque chose d’explosif, comme une grande surprise, un aboutissement inattendu. La punition ne compte que accessoirement — il lui arrive même, au commissaire, de fermer les yeux sur les fautifs.

On reste avec un trouble, rythmé parfois par la pluie (il pleut beaucoup!), avec la vie des personnages. Le comble de l’émotion ne vient pas se fixer à la fin du roman, car elle nous poussent en arrière vers l’essence de la manière de vivre des protagonistes et les rôles secondaires sont quelquefois fabuleux.

D’ailleurs, le traducteur doit être très prudent quand il s’agit d’un personnage secondaire, qui est toujours important et a sa raison d’être pour le déroulement de l’action. Comment aborder les personnages secondaires? Il est nécessaire de bien comprendre les intentions de l’auteur qui les décrit en quelques mots. En réalité, il ne les décrit pas, il les surprends dans leur milieu, dans leur environnement pour créer quelquefois une certaine inquiétude.

Le cas tout a fait différent est celui de madame Maigret. Elle est toujours prévenante, attentionnée pour son mari, mais il est facile de l’imaginer clignant de l’oeil et murmurant: „O! Vous savez, les hommes, il ne faut pas les prendre jamais au sérieux!”

Quelqu’un m’a demandé un jour: „Quel plaisir trouvez-vous à traduire Simenon ?”

Et bien, je peux dire que ce n’est plus un plaisir, mais une drogue.
L’atmosphère, imaginée apparemment sans efforts, est miraculeusement envoûtante ; les personnages sont d’une diversité qui peut bien déclencher une réjouissance presque vicieuse. C’est toujours différemment et étrangement passionnant de se laisser guider, maintes fois sournoisement, dans une nouvel affaire par le „raccommodeur de destinées”.

Finalement, il m’a questionné sur l’adage italien traduttore traditore. Et je lui ai répondu que c’est assez juste et, en ce sens, je pourrais être vu comme l’un de grands traîtres par le nombre de mes attentats. En tout cas, je fait des efforts pour rester un amoureux fidèle qui ne trahit jamais l’idée et ne pas abîmer le style. Et j’ai toujours en esprit ce que disait Georges Simenon dans un interview: „Je cherche un style, non seulement neutre, mais un style qui colle à la pensée de mon personnage à ce moment-là. Le style doit suivre tout le temps, changer à mesure que pense mon héros.[...]”

Enfin, tout le temps je pense : „Si on traduisait de cette manière… — Mais non, car…” je me dis toute suite. Mais tout ça, chers fans de Simenon, sont, si j’ose dire, les si-mais-non du traducteur.