Poze

Intervenţia traducătorului la lansarea romanului Suita franceză de Irène Némirovsky

 

Neavând privilegiul de a fi critic sau istoric literar, voi evita analizele amănunţite şi voi încerca să trec în revistă câteva puncte dintre cele care mie mi se par interesante.

Trebuie să spunem din capul locului că ne aflăm în faţa unei autoare aparte şi a unei opere de excepţie.

Un destin uman şi un destin literar.

Irène Némirovsky s-a născut la Kiev în 1903, tatăl ei fiind unul dintre cei mai bogaţi bancheri evrei din Rusia. După o copilărie fericită la Sankt Petersburg, în urma izbucnirii revoluţiei din 1917, se refugiază împreună cu familia întâi în Finlanda, unde tânăra de 16 ani scrie aceste rânduri:

Născută printre aceşti oameni diferiţi,
Mi se pare uneori că sunt străină
Şi că-mi este hărăzit un alt destin,
Căruia îi consacru toate visele mele.

În cele din urmă, familia Némirovsky ajunge în Franţa şi se instalează în cele din urmă în Franţa, unde tatăl reuşeşte să-şi reconstituie averea şi fiica să obţină licenţa în litere la Sorbona.

În 1926, publică primul roman, Neînţelegerea şi se căsătoreşte cu omul de afaceri Michel Epstein.

Trei ani mai târziu, în 1929, se naşte prima fiică, Denise, şi publică David Golder, primul ei mare succes, roman adaptat pentru teatru şi film. La fel ca Balul, anul următor, după care s-a făcut un film cu actriţa, foarte tânără pe atunci, Danielle Darrieux.

Urmează succes după succes.

În 1937, vine pe lume cea de-a două fiică, Elisabeth.

În pofida succesului, a faptului că romanele sale erau traduse în multe limbi şi se bucura de aprecierea cititorilor şi a criticii de specialitate, deşi era recomandată de nume mari din lumea literelor şi a teatrului, statul francez refuză în mod inexplicabil cetăţenia franceză pentru Irène Némirovsky şi soţul ei, ceea ce o mâhneşte profund.

Irène, Michel, Denise și Elisabeth Epstein se convertesc la catolicism şi primesc botezul în ziua de 2 februarie 1939, ceremonia fiind oficiată de un român, monseniorul Vladimir Ghika, în capela mănăstirii Sainte-Marie din Arondismentul XVI.

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Irène Némirovsky nu va pleca în exil, convinsă că Franţa îi va apăra pe evrei. Prietenii o părăsesc rând pe rând şi editurile refuză să-i mai publice textele.

Părăseşte Parisul şi se retrage la Issy-l’Évêque, un sat unde îşi trimisese deja cele două fete. Aici va scrie Suita franceză, convinsă că va muri în curând.

Jandarmii o vor aresta în faţa copiilor în iunie 1942 şi va fi dusă în lagărul de la Pithiviers, apoi trimisă, cu convoiul 6, la Auschwitz, unde, conform documentelor lagărului, va muri, o săptămână mai târziu, de tifos. Michel Epstein va încerca cu disperare să-ţi salveze soţia, dar va fi şi el trimis în lagăr şi gazat imediat după sosire.

Aici se opreşte destinul uman al lui Irène Némirovsky şi vremelnic, destinul literar, care va reveni la viaţă în mod aproape miraculos.

Bilanţul: 16 romane şi peste 50 de nuvele.

Această operă nu a fost victima uitării, ci a crimei organizate şi a complicităţii poliţiei franceze.

În ultimul text publicat în timpul vieţii (Les Vierges), chiar în ziua încarcerării în lagărul de la Pithiviers, scrisese:

Priveşte-mă. Sunt singură, dar singurătatea mea nu e aleasă, dorită, ci este cea mai rea dintre singurătăţi, umilită, amară, cea a părăsirii, a trădării.

Rar se întâmplă ca acelaşi scriitor să treacă de două ori de la anonimat la notorietate universală, într-un interval de mai bine de şaptezeci de ani, într-un peisaj istoric, social şi cultural total schimbat. În decembrie 1929, Irène Némirovsky, rusoaică emigrantă de 26 de ani, publicase numai o nuvelă şi un roman care nu prea fuseseră băgate în seamă, şi, deodată a izbucnit bomba David Golder, care a făcut din autoare marea atracţie a recepţiilor, fiind curtată de presă, edituri, teatre şi cinema. Apoi, în octombrie 2004, o capodoperă, Suita franceză, reînnoadă legătura ruptă dintre romancieră şi cititori.

Minunea nu este că această carte, ivită din trecut nu s-a întors acolo, nici că două copile semnalate poliţiei germane şi urmărite de jandarmi au salvat-o de la o  soartă necunoscută ducând-o cu ele într-o valiză. Miracolul constă în faptul că mesajul pe care îl conţine a rămas lizibil după o jumătate de secol.

Premiul Renaudot, atribuit Suitei franceze în noiembrie 2004, n-a reparat o nedreptate, ci a scos în evidenţă un roman foarte modern. Irène Némirovsky era conştientă că scria o operă postumă şi se gândea la cititorii ei din secolul următor, în ziua de 2 iunie 1942, când scria pe marginea manuscrisului:

Să nu uit cumva că războiul va trece şi toată partea istorică va păli. Încearcă să faci cât mai multe lucruri, conflicte psihologice… care pot să-i intereseze pe oameni în 1952 sau în 2052.

Suita franceză este un roman care a fost conceput în cinci părţi. Autoarea nu a mai apucat să scrie decât primele două. Ediţia de faţă pune însă la dispoziţia cititorului, în Anexă, însemnările făcute de autoare pentru planul întregii opere. Putem vedea astfel cum ar fi dorit să continue romanul şi care ar fi urmat să fie destinul personajelor.

Furtuna din iunie, prima parte a romanului, ne arată „peste tot, de sus în jos, dezordinea, laşitatea, vanitatea, ignoranţa”. Sub ameninţarea avioanelor germane, valul de refugiaţi părăseşte Parisul. Autoarea înfăţişează aproape cinematografic comportamentul unor personaje foarte diferite în timpul exodului declanşat de înfrângerea Franţei şi pătrunderea trupelor germane în ţară. În faţa derutei generale, civilizaţia cedează reflexelor primitive, sentimentelor elementare de foame, furie, teamă. Niciunul dintre personaje nu înţelege cu adevărat evenimentele. Indiferent de statutul lor social, toate sunt năucite de confuzie. Cititorul poate să le urmărească rând pe rând reacţiile.

A doua parte a romanului, Dolce, este cronica abia deghizată a vieţii satului unde se afla Irène Némirovsky sub ocupaţia trupelor germane. Idila neîmplinită a unei tinere franţuzoaice, Lucile, cu un ofiţer german, Bruno von Falk, oferă o imagine veridică, ignorată de romancierii şi istoricii care se limitează la o viziune candidă a ruralităţii. Deşi revoltată împotriva opiniei publice, o mulţime de prejudecăţi o reţin pe Lucile să-i cedeze germanului. „Spiritul comunitar” învinge liberul arbitru. Dolce este expresia reticenţei „de a trăi, a gândi, a iubi împreună cu alţii, aşa cum vrea un stat, o ţară, un partid”.

Notele de pe marginea romanului dovedesc că îl concepea sub forma unei simfonii ciclice, în care Dolce ar fi fost andante, înainte de scherzo, Captivitate (partea a treia) şi allegro, Luptele (partea a patra). Iar totul s-ar fi încheiat în 1945, cu episodul intitulat Pacea, ceea ce dovedeşte o intuiţie subtilă a evenimentelor. În această ultimă parte, am fi asistat la un triumf al destinului individual, revanşa pionului de pe tabla de şah.

„Nu-mi imaginam, în momentul în care editam Suita franceză, că acest roman postum îşi va găsi locul în cadrul Operelor complete ale mamei mele”, scria Denise Epstein în cuvântul-înainte la ediţia în două volume a întregii opere a lui Irène Némirovsky în Livre de Poche.

Şi apoi, amintea ce scrisese mama ei la douăzeci de ani:

Dacă fericirea nu există, există cel puțin o imitaţie destul de exactă în lumea noastră: a crea. A crea viaţă sau artă, nu are importanţă, a crea este o plăcere mai mult decât umană, a crea este ocupaţia plăcută a zeilor.

Aceasta ar fi fost ocupaţia ei întreaga viaţă. Niciodată, până în ultima zi, nu a lipsit-o de vreo bucurie. Fie ca cititorul să simtă această bucurie.